Unul poate dintre puținii pionieri încă în viață care și-au lăsat urmele condeiului în ziarul "Viața nouă", actualmente "Viața liberă", se apropie de venerabila vârstă de 90 de ani și se află, în prezent, într-un azil din Capitală.
Povestea jurnalistei care a lucrat ca voluntar la ceea ce avea să devină unul dintre cele mai marcante și longevive publicații locale din țară este o mărturie certă că experiența scrisului cu și despre oameni este o școală pentru formarea de destine și caractere.
Maria Grecu a văzut lumina zilei în perioada interbelică, în 1937, în localitatea Tătaru, din județul Brăila. Ca mai toți copiii și adolescenții din acele vremuri, a mers de mică la muncile câmpului, lucrul la cooperativă făcând parte din existența ei încă de la 14 ani. Greutățile războiului abia încheiat, colectivizarea și necesitatea nu doar de a munci, dar și de a se forma pentru viață au împins-o pe adolescenta Maria, o fire curioasă de altfel, să facă ceva mai mult: să scrie despre oameni, despre viață, despre munca pe care o făcea alături de cei de-o vârstă cu ea. Și a făcut-o bine, timp de trei ani, ca voluntar la "Viața nouă", cu pasiune și o bucurie cum numai tinerii acelor vremuri știau să simtă, la strânsul spicelor, la secerat și la hora din curtea CAP-ului, care încheia, obligatoriu, fiecare zi de lucru. Totul, sub coordonarea Mariei, care scria despre toate acestea, devenind corespondent fruntaș la ziarul din județul vecin. Și nu a fost zadarnic pentru că, în pragul majoratului, Maria a devenit elevă la școala sanitară și mai apoi asistentă medicală.
Soră la dispensarul de la Viziru, Maria Grecu, devenită prin căsătorie Untaru, a fost, pentru că așa erau vremurile, și secretar de partid. Și, pentru că Maria știa din experiențele jurnalistice cum să lucreze cu oamenii, cum să le vorbească și cum să pună problema, a fost și acolo fruntașă.
Drumurile vieții au dus-o pe doamna Maria la București, în prezent, la 87 de ani, fiind îngrijită în Azilul "Sf. Ana". Au cam lăsat-o picioarele și nu se mai poate mișca foarte bine, dar bucuria care a călăuzit-o întreaga viață este acolo, intactă. La azil, rememorează, ori de câte ori are ocazia, fericirea zilelor când cea mai mare bucurie era să facă bine, ceea ce îi plăcea, fără să primească nimic în schimb, în afară de satisfacția și motivația ca a doua zi să o ia de la capăt, cu și mai multă pasiune. Și, tot la azil, doamna Maria a mai găsit ceva: bucuria de a scrie poezii pe teme religioase. Pentru că, la aproape 90 de ani, veteranei nu i-a pierit speranța ca, ajutată de Dumnezeu, să meargă mai departe în fiecare zi cu zâmbetul pe buze și să îi molipsească și pe ceilalți cu bucuria ei de a trăi.
