Pornind de la întrebarea, mai mult retorică, dacă ştiu ce mai fac copiii lor, pe care le-a adresat-o părinţilor cantautorul Mihai Mărginean, după ce a petrecut 1 Mai la Vama Veche, pentru a-şi supraveghea copiii adolescenţi, revin asupra unor întâmplări cărora le-am fost martoră recent, protagonişti fiind cei mici, dar, în unele cazuri, şi adulţii de care "aparţineau".
Nu cred că este o surpriză pentru cineva că, de pe la 12 ani, majoritatea băieţilor, dar şi unele dintre fete, încep să se adreseze unii altora folosind un apelativ golănesc, varianta "de cartier" a testiculelor. De ce li se pare asta impresionant, sincer, habar nu am. Probabil că, în lipsa maturităţii organelor respective, atât îi duce capul să spună. Şi o fac oriunde, pe stradă, în autobuz, prin cafenele şi restaurante, în parc, cu voce tare, fără să îi preocupe existenţa altor persoane care îi pot auzi. Semn clar că fac asta şi acasă, fiindcă, sincer, la cum folosesc apelativul la fiecare două, trei cuvinte, mi-e greu să cred că brusc se autocenzurează în prezenţa părinţilor sau a altor membri adulţi ai familiei. Dar părinţii, de cele mai multe ori, sunt din specia care bea cu fundul pe trepte în faţa blocului şi pe urmă urinează în tronsoane sau prin grădinile îngrijite de vecini.
În aceste condiţii, la ce te poţi aştepta de la copii, să recite din Eminescu? Zilele trecute, la restaurant, părinţii, de altfel bine situaţi, ai unui puşti de vreo şase ani se amuzau lăsându-l să înjure în engleză, pe principiul că, dacă nu e în limba maternă, nu e aşa de rău. Ei bine, este, fiindcă cei mici nu vor face distincţie între un moment de glumă şi discuţia cu un străin vorbitor de engleză, în care se vor trezi intervenind cu invectivele respective.
Recent, unele restaurante bucureştene au pus anunţuri în care avertizează părinţii că trebuie să îşi ţină copiii la masă, nu să îi lase să alerge liberi printre mese. Imediat s-au ambalat prin mediul online unii părinţi, de parcă aşteptarea ca un copil cu care te duci să mănânci la restaurant să stea la masă şi să mănânce ar fi de domeniul ştiinţifico-fantastic. Păi, nu aşa este normal? Adică, da, un copil mic se plictiseşte, de aceea tu, ca părinte responsabil, îi iei de acasă nişte jucării sau creioane colorate şi te asiguri că nu comanzi cine ştie ce preparat complicat a cărui gătire durează o oră atunci când iei masa cu copilul.
Şi, dacă el vrea să se ridice de la masă, te ridici cu el, te asiguri că îl ţii de mână, dacă vă plimbaţi printre mese sau ieşiţi afară câteva minute. Nu îl laşi liber printre chelneri, că nu e nimeni dator să fie dădacă fără plată, iar dacă îi scapă cineva vreo farfurie cu mâncare fierbinte în cap, tot tu vei fi supărat. Exemplul personal rămâne cel mai puternic instrument educativ: dacă doriţi un copil educat şi civilizat, asiguraţi-vă că aşa vă comportaţi şi acasă, chiar şi atunci când nu credeţi că vă urmăreşte.
